Ibrahim Kalin. Daily Sabah

„Philosophus Autodidactus“ , Ibn Tufayl

Ibrahim Kalin. Daily Sabah

Ibn Tufayl (1116-1185), unul dintre cei mai marcanți intelectuali  ai Islamului andaluz, este cel mai bine cunoscut pentru  povestea filosofică „Hayy Ibn Yaqdh “, însemnând literal „Viu, Fiul celui Treaz“ Opera lui Ibn Tufayl a fost tradusă în latină în 1617 de către Edward Pococke, fiul lui Dr. Pococke, un proeminent cărturar din Oxford. Titlul traducerii latine „Philosophus Autodidactus“ , a capturat imaginația generațiilor de filozofi și teologi. Modul în care această poveste a înfățișat cursul gândirii europene din secolul al XVII-lea și în perioada Iluminismului prezintă un exemplu fascinant al călătoriei ideilor în limitele religioase, culturale și lingvistice. În plus, cartea își păstrează relevanța filosofică până în prezent.

Potrivit povestii, Hayy ibn Yaqdhan a fost găsit pe o insulă ca un copil și crescut de gazele. Când crescut, el a descoperit că are o legătură cu alte animale însă se diferă de ele. El observă mediul natural și începe să descopere principiile prin care lucrurile își mențin existența. La un moment dat el începe să recunoască că Dumnezeul este sursa existenței și a cunoașterii, el dobândește o înțelegere mai profundă a lumii în care trăiește și a principiilor morale care o guvernează. Descoperirea de sine îl pune separat de alte ființe din jurul lui.

Într-o zi, pe insulă apare un bărbat numit Absal, și cei doi încep să discute despre natură, despre moralitate și despre Dumnezeu. Spre uimirea lui, Absal își dă seama că Hayy a descoperit singur toate adevărurile pe care el, la rândul său, învățase din religia sa. Dar înțelegerea lui Hayy pare să aibă o claritate izbitoare și o formă conceptuală precisă și, astfel, superioară convingerilor greoaie și confuze ale poporului lui Absal. Hayy încearcă să-și arate înțelegerea rațională a lucrurilor oamenilor de pe insula lui Absal. Acest gest de bunăvoință se încheie cu un eșec. Hayy își dă seama că majoritatea oamenilor sunt motivați de egoism, lăcomie și emoții și nu răspund la îndemnul superior și al rațiunii și credinței. Cu imperfecțiunile și tendințele lor distrugătoare, oamenii nu pot fi lăsați singuri. Ei au nevoie de o religie care le-ar putea oferi un set de reguli și reglementări pentru a-și putea gestiona afacerile într-o manieră logică și pașnică. După această lecție despre condiția umană, Hayy se întoarce pe insula sa, cu Absal ca discipolul său.

Există mai multe moduri de a interpreta povestea lui Hayy. Ceea ce este interesant este că această operă a filosofiei islamice a atras multă atenție în timpul unei efervescențe intelectuale majore în Europa. De ce ar fi interesate cercurile intelectuale și academice din secolul al XVII-lea în opera unui filozof musulman anatolian din secolul al XII-lea?

Popularitatea rapidă și influență durabilă a poveștii lui Hayy este legată de ceea ce ea are de spus despre umanitate, despre modul în care ideile noastre vin și cum ajungem noi la noțiuni cum ar fi cauzalitate, religie, moralitate și Dumnezeu. Ea reprezintă o privire nouă asupra relației dintre bunul simț, observația, experiența și raționamentul abstract.

Titlul „Philosophus Autodidactus“ ales de Pococke pentru traducerea deja sugerează că Hayy a însușit singur principiile esențiale ale științei, filozofiei și moralității, i.e. fără un ajutor sau o autoritate externă. Povestea pare să susțină că rațiunea fără ajutor poate descoperi adevărul naturii și al religiei. Ceea ce învață religia revelată și ceea ce rațiunea omenească descoperă singură se completează reciproc. Și numai egoismul și confuzia creează probleme cât pentru rațiune atât pentru credință. Argumentele și credințele lui Hayy despre natură, rațiune și Dumnezeu sunt coroborate de articole de credință. Fideismul, adică justificarea prin credință, nu este o motivație rezonabilă, însă fiecare trebuie să-și folosească rațiunea pentru a înțelege mai profund realitatea.

Felul în care Hayy ajunge la gândirea sa conceptuală este deosebit de important pentru discuțiile din secolul al XVII-lea cu privire la rațiune, experiență și noțiunea de idei înnăscute. Spre deosebire de Descartes, Hayy pare să nu aibă idei înnăscute și își dezvoltă conceptele sale abstracte și universale despre univers și moralitate pe baza observațiilor și raționamentului. Un rezumat al poveștii, publicat în Societatea Regală în 17 iulie 1671, sprijină această idee. …

Mai degrabă decât să fie un comentariu asupra geniului autonom al lui Hayy, aceasta confirmă capacitatea înnăscută a rațiunii umane de a descoperi adevărul. Un adept al lui Locke ar fi încântat de acest rezultat, deoarece confirmă conceptul lui Locke al minții ca tabula rasa (tablă ștearsă).

Însă asta nu este tot. Oare a citit Locke, cel mai faimos filozof din epoca lui, "Philosophus Autodidactus" al lui Ibn Tufayl?

Dovezile disponibile, deși circumstanțiale, sugerează că el cunoștea despre existența traducerii acestei cărți. Cartea a fost publicată la Oxford, unde a fost prezent și trebuia s-o vadă și Locke. Este imposibil să nu fi auzit cineva ca Locke despre popularitatea crescândă a cărții.  Jurnalul în care se publica Locke a prezentat un rezumat amplu al "Philosophus autodidactus".

Este posibil, de asemenea, că pe calea sa intelectuală și socială, Locke s-a intersectat cu "Philosophus Autodidactus" și datorită Quakeri în secolul al XVII-lea. George Keith și Robert Barclay, cele două figuri principale ale quakerismului, au jucat un rol important în diseminarea istoriei filosofice a lui Ibn Tufayl în cercurile intelectuale europene. Keith a tradus cartea din latină în engleză în 1674 cu speranța că aceasta ar putea ajuta creștinii să înțeleagă din povestea lui Hayy importanța experienței personale fără ajutorul Scripturii creștine. Hayy este menționat în "Apologia" lui Barclay ca un exemplu perfect al "experienței luminii interioare fără Sfintele Scripturi". Deși Locke a avut propriile sale diferențe de Quakeri, primatul luminii interioare pare a fi o idee comună. Acesta este motivul pentru care Keith, Barclay și alții au căutat să facă o poveste de quaker din povestea lui Ibn Tufayl.

Felurile de interpretare a poveștii lui Hayy de către cercurile filosofice și teologice în secolul al XVII-lea reflectă versatilitatea operei, precum și tendințele concurente ale timpului. Ibn Tufayl nu era nici Deist, nici Quaker, nici un empirist a la Locke. Adevărat este că el a oferit multă muniție intelectualilor europeni pentru a-și apăra tezele variate despre rațiune și observație. Totuși, propria sa lucrare încearcă să confirme una dintre temele trainice ale tradiției intelectuale islamice că rațiunea și credința mai degrabă completează una pe alta decât se contrazic. Ca filozof, medic și figura publica care are legături cu Sufism, Ibn Tufayl susține că dreptul la folosirea corectă a rațiunii nealterat de dorința și de lăcomie conduce la descoperirea unor adevăruri naturale și religioase, deoarece sursa întregii existențe și cunoașterii fie a naturii fie a umanității este una și aceeași. Povestea lui, de asemenea, stă la baza importanțe experienței personale în atingerea adevărului lucrurilor - un punct care poate fi realizat într-o manieră în primul rând filozofică sau sufică. Oricum, o persoană care stabilește calea către adevăr trebuie să știe că aceasta este o călătorie personală și necesită o pregătire serioasă. Nu este surprinzător să aflăm că acest aspect al povestii lui Hayy a făcut apel la Quakers care au pus experiența personală a adevărului asupra autorității clericale.

Opera lui Ibn Tufayl rămâne la fel de relevantă și astăzi, cum a fost acum secole. Moștenirea sa lungă este o mărturie a mesajului său central că ceea ce facem noi cu darurile rațiunii, credinței, înțelegerii și compasiunii contează mai mult decât orice altceva.


Etichete: articol , Kalin

Ştiri din aceeaşi categorie